ziua 22, 23- 11,12 august 2007

Sambata dimineata vreme superba pe crestele Alpilor. Vizibilitate excelenta. Ne minunam de maretia varfurilor si crestelor care ne inconjoara. Bineinteles nimeni nu se incumeta sa atace panta spre varful Mont Blanc du Tacul (4248 m), prima parte a traseului. Este o fata expusa cu numeroase crevase si seracuri. Dupa ce bem un ceai facut la primus, din zapada, hotaram sa facem o plimbare pe ghetar si eventual sa urcam pe unul din varfuletele stancoase din apropiere. Uneia din fetele care au venit cu echipa din Bucuresti, i-a fost putin rau din cauza altitudinii. Nici noi nu ne simtim chiar extraordinar, dar e OK. Suntem putin ametiti si avem o usoara senzatie de greata. Secretul e sa nu faci miscari bruste si eforturi inutile. La altitudine, din cauza rarefierii aerului, orice miscare necesita un efort deosebit. Parcurgerea cu rucsacul in spate a catorva zeci de metri de panta iti provoaca inima sa bata ca o locomotiva, iar plamanii „urla” dupa oxigen. Organismul uman are nevoie de o perioada de adaptare la noile conditii; este ceea ce alpinistii numesc: aclimatizare. Aceasta perioada difera, de la om la om, in functie de altitudine si de pregatirea fizica. Pentru un varf ca Mont Blanc, un om sanatos ar avea nevoie, teoretic, de 2-3 zile de aclimatizare la altitudinea de 3500-3800 m inainte de „atacarea” varfului.
Asadar, plecam la o mica miscare prin apropiere. Pe ghetar este recomandat sa mergi cu coltarii in picioare si legat cu coechipierul in coarda, mai ales dupa ninsori abundente. In urma acestora se formeaza asa-numitele poduri de zapada, care ascund crevasele. Mergand singur poti cadea, foarte usor, intr-una din aceste capcane, care poate avea chiar cateva zeci de metri adancime. Ne intoarcem la corturi spre dupa amiaza, dupa o tura in care am exersat mersul la pioleti si coltari pe fete inclinate de zapada inghetata, catarare mixta pe stanca si gheata, coborarea in rapel. Seara urcam la refugiu, care se afla cu 100 m mai sus decat tabara de corturi pentru a manca o supa calda. Refugiul Cosmiques este o adevarata cabana de creasta, aici nelipsind nimic. Toata lumea isi lasa intr-o alta camera coltarii, pioletii si bocancii si isi ia cate o pereche de slapi cu care sa stea inauntru. Aprovizionarea refugiului cu alimente se face cu elicopterul. Aici toata lumea este amabila; se vorbeste in toate limbile. Coboram apoi la corturi. Maine este ultima zi in care ne putem permite sa incercam atacarea varfului. Suntem foarte dezamagiti deoarece realizam ca sansele noastre sunt aproape nule. Nimeni nu a incercat sa parcurga traseul spre Mont Blanc du Tacul. Noi nu putem in nici un caz sa fim primii care incearca, deoarece nu cunoastem zona si sunt alte echipe mult mai experimentate. In noaptea de sambata sau duminica, cativa alpinisti francezi au incercat, dar pe la 3.30 s-au intors. Dimineata ne-am dat seama pana unde au ajuns. Parcursesera cam un sfert din imensa fata inzapezita, dar au fost opriti, probabil de o avalansa, care s-a declansat chiar din dreptul urmelor lasate de ei prin zapada. Duminica dimineata privim la echipele de alpinisti care pleaca sa-si incerce norocul, dar se intorc recunoscandu-se invinsi in fata muntelui. Astazi nu este de urcat. Strangem corturile intr-o stare de dezamagire profunda. Nu vorbim aproape deloc intre noi. In tabara noastra se simte o atmosfera de frustrare. Pana la urma: asta este – n-a fost sa fie... poate la anul. Bucurestenii hotarasc sa mai ramana o noapte sus si sa incerce maine. Noi coboram cu telecabina inapoi in Chamonix, aici ne cazam pentru ultima noapte in Franta. Aveam nevoie de aceasta cazare pentru a ne odihni bine. Seara au coborat si baietii din Bucuresti, renuntand si ei la varf. Dupa amiaza a inceput sa ninga, iar prognoza meteo spune ca vremea se va strica din nou. Maine vom porni „spre casa”. Ne asteapta cateva etape de munte greu in Elvetia.

Cu prietenul nostru Sorin din Bucuresti

DEZAMAGIRE... varful nu poate fi "cucerit"